Pasionat si energic vanator, Teckelul este in egala masura un excelent caine de companie, popular marelui public, prezenta sa fiind intotdeauna placuta. Este foarte afectuos, fidel si un bun paznic.
Inteligenta, viclenia rafinata in decursul secolelor de vanatoare, in mod special de vanatoarea in subteran, la vizuina, au ca rezultat un caine cu o psihologie cu totul deosebita, pe care eu o numesc “personalitate”. Gratie acestei personalitati, a stiut sa atraga preferinta iubitorilor cainilor de companie.
Origini
Teckelul este o rasa foarte veche…
Acest text nu are pretentia de a prezenta in detaliu istoricul si evolutia acestei rase.
Din bogata literatura germana consacrata acestui subiect, ce ar trebui retinut, ce ar trebui respins?
Ca soiul acela de caine lung cu picioare scurte asezat la picioarele faraonului Toutmes, cel care conducea Egiptul intre 1483-1450 inaintea erei noastre, era un Teckel?...de atunci au trecut mii de ani!
Discutiile, polemicile asupra acestui subiect nu vor inceta probabil niciodata.
Incepand chiar din Evul Mediu, literatura face referire la caini de talie mica, cu picioare scurte.
Sunt reprezentati in picturi, in sclupturi in lemn sau in tapiserii reprezentand scene de vanatoare.
Chiar daca acei caini nu mai seamana cu Teckelul nostru de astazi, ei dovedesc ca acesti caini cu picioare scurte exista de foarte mult timp si sunt utilizati pentru vanatoare, mai ales la cea subterana.
Acei caini reprezentati aveau morfologie si culori foarte diferite de ceea ce vedem azi la un Teckel. Putem vedea caini cu par scurt, cu par sarmos, caini cu urechile semi-erecte, drepte sau, cel mai adesea, coborate.
Uneori, coada este scurtata dar, de cele mai multe ori, este lunga si purtata foarte sus.
In secolul al XVI-lea, Jacques du Fouilloux consacra un capitol din lucrarea sa “La Venerie” cainilor de munca utilizati pentru vanatoarea la bursuci. Descrierea pe care o face este urmatoarea: caini destul de lungi, cu picioare relativ scurte, cu urechile coborate, avand coada purtata sus, curbata.
In 1700, germanul Holberg decrie stramosii Teckelului intr-un capitol intitulat “Cainii bursucari, de vidra si castor”. El precizeaza ca diverse varietati sunt utilizate pentru vanatoarea la vizuina si ca francezii ii numesc “bassets” din cauza picioarelor scurte si a corpului alungit. Culorile lor sunt foarte variate, maro, gri, culoarea vidrei si chiar negru.
In cartea sa intitulata “ Vanatorul german perfect”, scrisa in 1719, von Flemming ofera o excelenta descriere a teckelilor cu par scurt, foarte bine individualizati.
In 1746, Dobel, in tratatele sale de vanatoare, mentioneaza in premiera capacitatea de a vana si la suprafata cu cainii bursucari (Dachsschliefer). El precizeaza textual referindu-se la acesti caini: exista mai multe varietati, personal ii prefer pe cei de culoare neagra, maro sau roscata, care au picioarele din fata putin departate si care, mai ales, nu sunt prea mari! Unele persoane vaneaza cu ei chiar si iepurele si vulpea la suprafata si ii folosesc ca si gonitori.
Buffon mentioneaza in 1793 cainii bursucari atat cu picioare strambe cat si drepte, de culoare neagra, alba sau tricolora. Autorul ii descrie ca fiind niste caini tenace, care reusesc sa scoata mistretul din ascunzisul sau.
Nu mai incape indoiala ca acesti caini sunt stramosii Teckelilor nostri actuali, chiar daca adesea asemanarea ridica semne de intrebare.
In timpul celei de a doua jumatati a secolului XIX isi fac aparitia primele canise si asistam la crearea cluburilor de rasa. Teckelul cunoaste un mare succes mai ales in Anglia. Primele pedigree-uri aparute in tarile anglo-saxone reprezinta piese etalon care permit, chiar si astazi, dirijarea si controlul efectivelor.
In anul 1881 se infiinteaza Clubul de Teckel Englez, urmat de aparitia celui german, Deutscher Teckel Klub (D.T.K), la finele anului 1888. In mod curios, Cartea de Origine a fost deschisa chiar din 1840 in Germania.
In acea vreme, mai ales in Europa Centrala, avantul rasei Teckel este de-a dreptul exceptional. Primele mari expozitii au fost organizate in 1891 la Berlin si Amsterdam, fiind prezenti mai mult de 300 de teckeli la Berlin. Aceste expozitii au constat si in probe de vanatoare subterana. In 1893, la Melle, in Germania, este introdusa prima proba de munca la suprafata pentru teckel, cautarea pe urma de sange pe pista artificiala.
La sfarsitul secolului XIX, popularitatea castigata de Teckeli gratie caracterului lor agreabil, curajului manifestat in subteran si calitatilor excelente de vanatori la suprafata, se extinde nu numai in tarile occidentale ci pretutindeni in lume. In aceasta perioada incep sa
apara si pe celelalte continente primii Teckeli. Importurile au fost urmate adesea de crearea a numeroase Cluburi si Asociatii.
Originea rasei Teckel se confunda, pana in jurul secolului al XVIII-lea, cu cea a teckelului cu par scurt. Sunt vehiculate doua ipoteze printre partizanii unei origini pur europene a rasei.
Prima este aceea ca Teckelul descinde din incrucisarea lui Dachsbracke, copoi de talie mica cu un deosebit simt olfactiv si o perseverenta demonstrata, cu alti caini lungi si picioare scurte de tipul copoi. Presedintele onorific al Clubului Amatorilor de Teckel, R. Depoux, scria despre acest subiect in cartea sa “Les Teckels, leur elevage, leur utilization” in 1968: “Sunt convins ca Bruno de Jura ne poate oferi cea mai buna imagine asupra a ceea ce trebuia sa fie copoiul din care descinde teckelul”.
Cea de a doua ipoteza este emisa de catre Dr. Schaeme: Teckelul ar putea fi produsul incrucisarii intre Pinscher si copoi de talie mica, cu picioare scurte si corp alungit.
Aceasta ipoteza poate fi foarte aproape de adevar, Pinscherul, ca rasa canina foarte veche, fiind foarte apropiat de terrier. Ursuz, perseverent si mai ales darz, el este, probabil, la originea acestor calitati regasite la teckeli. Nu este exclus din vedere nici Schanautzerul, un var apropiat al Pinsherului.
Plecand de la varietatea bicolora, negru cu pete de foc, s-a obtinut culoarea roscata, prin incrucisarea cu alti copoi de talie mica de aceeasi culoare. Adesea, crescatorii au constatat cu surprindere aparitia unor pui cu o pata sau o stea alba pe coada, pe fata sau mai rar, pe labe. Acest fapt este putin probabil a se datora incrucisarii cu Fox terrierii insa dovedeste descendenta din copoi.
